La încetăţenirea ideii că universul se caracterizează prin ordine, cea mai importantă contribuţie a adus-o convingerea milenară că ceea ce se petrece în viaţa unui om sau în viaţa unei comunităţi nu este întâmplător, nu este manifestarea jocului haotic al împrejurărilor, ci este dinainte stabilit. Ideea filosofică de predeterminare surprinde tocmai acest caracter dinainte stabilit al evenimentelor reale, caracterul lor de a fi de mult hotărâte, chiar dictate, de ceva, sau de cineva. Încercând să răspundă acestor întrebări, anticii au creat primele concepţii deterministe. Determinismul este o viziune despre lume bazată pe convingerea că ceea ce se petrece pretutindeni este dinainte determinat şi deci necesar, ceea ce conduce la concluzia că lucrurile nu s-ar fi putut altfel decât s-au desfăşurat. Caracterul determinat, prestabilit al desfăşurării fenomenelor a fost explicat în diverse feluri. Pe de o parte, a existat convingerea că el se datorează destinului (sorţii), adică unei forţe impersonale care dictează tot ceea ce se întâplă în univers (inclusiv evenimentele din viaţa unui om). Pe măsură ce s-a dezvoltat cercetarea naturii, s-a născut şi a început să domine o concepţie deterministă, care nu mai făcea apel la forţe supranaturale sau la destin. Ea explica, pe baza unor caracteristici naturale, că ceea ce se petrece în lumea vie, ca şi în cea nevie, este predeterminat şi necesar. Ulterior, determinismul a fost extins şi asupra istoriei. Încercând să răspundă la întrebarea existenţei determinismului, fără să facă apel la forţe supranaturale, anticii au folosit ideile de cauză şi lege a naturii. Pe de o parte, tot ceea ce se petrece în univers este predeterminat, deoarece este rezultatul inevitabil al unor cauze. După părerea celor mai mulţi antici, cauzalitatea este pretutindeni prezentă; principiul cauzalităţii- care afirmă că "tot ce se întâmplă are o cauză" şi conduce la concluzia că, dată fiind cauza, este necesar să apară şi efectul- este universal valabil. Chiar şi întâmplările au cauzele lor, sublinia Aristotel. Pe de altă parte, caracterul predeterminat al fenomenelor a fost explicat şi prin existenţa legilor. Convingerea că tot ceea ce se petrece este predeterminat de cauze, lanţuri de cauze şi legi va domina în epoca modernă. Încrederea profundă în existenţa cauzalităţii şi a legilor a contribuit foarte mult la dominaţia determinismului în filosofia modernă. Sub influenţa marilor succese ale mecanicii newtoniene, care a obţinut reuşite spectaculoase în descrierea şi prevederea evoluţiei unor sisteme fizice, oamenii au început să creadă că aproape tot ceea ce există, ar putea fi descris exact şi chiar prevăzut, deoarece toate fenomenele sunt, în realitate fenomene de tip "ceasornic". Adepţii determinismului mecanicist credeau, prin urmare, că toate fenomenele naturii sunt regulate, ordonate şi previzibile ca nişte ceasuri. La sfârşitul secolului al XVIII- lea filosoful scoţian David Hume constată că nu deţinem dovezi empirice incontestabile privind existenţa reală a legăturilor cauzale. Totuşi el nu a respins principiul cauzalităţii. În schimb, un secol mai târziu, Friedrich Nietzsche nu va ezita să facă acest lucru. De fapt, susţine Nietzsche, "cauzele" şi "efectele" sunt noţiuni inventate de noi, oamenii, în scopul de a simplifica şi uşura vorbirea; ele sunt ficţiuni sau convenţii utile, iar dacă le luăm prea în serios deci nu facem decât să le transformăm în mituri. Din domeniul filosofiei ştiinţei au apărut argumente menite să demonstreze că relaţia cauzală ţine mai mult de cunoaşterea şi interesele oamenilor decât de realitatea ca atare. S-a demonstrat că unul şi acelaşi fenomen poate fi explicat prin cauze foarte diferite, în funcţie de interesele celui care formulează explicaţia, de aspectele prioritare într-un context social şi de cunoştinţele la care se face apel. S-a putut afirma că relaţia cauzală (şi deci existenţa cauzelor) este relativă, nu absolută aşa cum o vedeau adepţii determinismului mecanicist. Apărătorii determinismului insistă spunând că, deşi sunt relative, cauzele există, iar o dată cu ele se menţine şi ideea de bază a determinismului. Experienţa mecanicii cuantice, care pare să indice că, pur şi simplu, există fenomene pur întâmplătoare, care nu au nici o cauză - constituie argumentul decisiv împotriva caracterului determinist al naturii. Potrivit mecanicii cuantice, există procese fizice elementare care nu mai pot fi analizate în termenii lanţurilor cauzale, ci care constau în aşa- numitele "salturi cuantice". Un salt cuantic se presupune a fi un eveniment absolut imprevizibil, care nu este controlat nici de legile cauzale, nici de coincidenţa lanţurilor cauzale, ci numai de legi probabiliste. În 1984 profesorul Patrick Suppes de la Universitatea Stanford a publicat lucrarea "Metafizica probabilistă", care reprezintă regândirea critică, sub incidenţa teoriei probabilităţilor, a unui şir de probleme- cheie din filosofia tradiţională privind:

- conceptul de materie şi teoria determinismului;

- cauzalitatea şi întâmplarea;

- unitatea şi pluralitatea ştiinţei;

- definirea raţionalităţii ş.a.

Patrick Suppes este convins că vechea filosofie dogmatică, de natură teologică, a fost înlocuită cu o metafizică neodogmatică care conţine cinci teze după părerea sa false şi anume:

• viitorul este determinat de către trecut;

• fiecare eveniment are o cauză deterministă suficientă;

• cunoaşterea trebuie întemeiată pe certitudine;

• cunoaşterea ştiinţifică poate fi, în principiu, completă;

• cunoaşterea şi metoda pot fi, în principiu unificate.

În consecinţă Patrick Suppes îşi asumă sarcina de a construi o metafizică şi o epistemologie utilizând conceptele, tehnicile şi metodele empirist- probabiliste, compatibile cu spiritul investigaţiei experimentale. Tezele noii filosofii de esenţă probabilistă sunt următoarele:

• legile fundamentale ale fenomenelor naturale sunt, în mod esenţial, mai curând probabiliste decât deterministe prin caracterul lor;

• concepţia noastră despre materie trebuie să conţină intrinsec un element probabilist;

• cauzalitatea este, prin natura sa, probabilistă, nu deterministă;

• certitudinea nu este accesibilă în cunoaştere, nici în sensul preciziei depline a măsurătorilor;

• colecţia teoriilor ştiinţifice din trecut, prezent şi viitor nu se îndreaptă către un rezultat determinat, care ne va da la limită o cunoaştere completă a universului;

• ştiinţa are, mai curând, un caracter pluralist decât unitar, atât în privinţa limbajului, cât şi în privinţa problemelor sau metodelor;

• învăţarea limbilor şi vorbirea în aspectele lor fonologice, gramaticale, semantice sau prozodice sunt, prin natura lor, intrinsec probabiliste;

• teoria raţionalităţii este, prin natura sa, intrinsec probabilistă.

Suppes argumentează în favoarea rolului decisiv al practicii, al experienţelor şi măsurătorilor şi susţine introducerea unei perspective probabiliste în ontologie şi determinism, în teoria cunoaşterii, în filosofia limbajului, în teoria deciziei şi a comportamentului uman. Dar, chiar dacă discuţia în contradictoriu continuă, evidenţierea fenomenelor aleatoare din univers a slăbit foarte mult încrederea în determinism şi a făcut implauzibilă ideea că ordinea domneşte pretutindeni, că tot ceea ce se petrece este dinainte determinat şi necesar în virtutea unor cauze sau legi obiective.